De ce luăm la mișto orice fel de foaie de parcurs?
Lumea nu duce lipsă de inițiative. Altceva lipsește.
A scris Oana Filip un eseu despre comunitate și cum am prăfuit cuvântul ăsta. Mi-a plăcut enorm. Și nu scriu asta doar pentru că Artviitor, Saul și cu mine suntem recomandați acolo. Scriu asta pentru că a punctat, între altele, Oana așa:
„Să faci educație financiară pentru privilegiați este satisfăcător, să îi însoțești pe oameni prin faliment este dificil. Să construiești o comunitate pentru mame este valoros, să stai două ore cu copilul cuiva este dificil. Să oferi goodies frumoase donatorilor este satisfăcător, să îi convingi să dea din timpul lor pentru niște copii dintr-un sat este dificil. Să aduni persoane privilegiate în jurul unei mese Pinterest-like este wow, să mergi cu ei într-un azil unde să facă voluntariat este dificil. Să vorbești despre AI pentru persoane tech îți dă energie, să faci asta pentru niște tineri de liceu este dificil. Să vinzi programe de educație oamenilor din management este facil, să crești abilitățile într-un grup marginalizat este dificil. Să tânjești după un brand personal este înălțător la nivel de ego, să fii util și să servești în comunitate este dificil. Să faci retreaturi în care vă alimentați propriile convingeri este cool, să te vezi la o cafea cu trei oameni diferiți și să purtați un dialog este dificil.”
Citind mi-am dat seama că noi nu ne-am apucat să facem nimic așa, amatoricește. Nici în profesii, nici în Art. Nu am înființat ONG decât după ani buni de proiecte comunitare în care ne-am clădit expertiza. Nu am făcut jurnalism până n-am stăpânit bine unele lucruri. Saul nici azi nu vrea să se numească artist, deși e. Orișicât, mai artist decât mulți alții care n-au vreo grijă în a se numi așa.
