cumtrebuie 📝9

Sentimentul greu al vinovăției.

Acestă ediție stă sub semnul tristeții pe care, inevitabil, o simt. Dacă crezi că decembrie nu-i momentul să citești despre lucruri apăsătoare dă un flag la e-mail și-l parcurgi altă dată, când simți tu că-i de parcurs.

Pentru mine lunile octombrie, noiembrie și decembrie sunt luni în care văd, mănânc, respir Art. ArtViitor (sau Art4Education cum se numea la început) este un proiect pe care îl facem soțul meu și cu mine, ajutați de Laura, superwoman prietena noastră, de ani buni, pentru copiii din mediul rural. Cu ajutorul unor sute de donatori îndeplinim dorințe de Crăciun, amenajăm centre de zi, biblioteci, sprijinim familii, ținem cursuri de educație media. An de an campania din decembrie însemna sute de cadouri strânse și duse pe ulițe ca să fie bucurie. Însemna sute de oameni cu care ne vedeam, ne îmbrățișam, ne îmbărbătam că se poate și că împreună reușim. În țara asta așa cum e ea, în vremurile astea așa cum sunt ele. Anul acesta e diferit. Și trăiesc un mare mare sentiment de vinovăție. Că-i diferit din vina mea. Așa simt.

Sunt în ultimul an la facultatea de Drept, cu o mulțime de examene parțiale în perioada aceasta, și pe ultima sută de metri cu teza de doctorat. Muncesc două job-uri. Din când în când chiar trei. Nu ca să mă îmbogățesc, că-s foarte departe de așa ceva, ci pur și simplu ca să pot rezolva ce-i de rezolvat în ale vieții. Saul o duce la fel. Ne-am mutat acum un an de la Cluj la Suceava și dacă anul trecut am putut să rupem două săptămâni ca să amenajăm atelierul lui Moș Crăciun în Cluj, fix așa cum o făceam când locuiam acolo, anul acesta oricât am întors pe dos calendarele nu am reușit să găsim o soluție.

O fotografie de anul trecut, din atelierul Art de Crăciun.

Asta a însemnat, pe scurt, că din 300-400 de cadouri, anul acesta am fost nevoiți să ne ocupăm doar de aproximativ 50. Cele câteva zeci au ajuns la noi prin curierat, darurile fiind pregătite tot de fiecare donator în parte pentru copilul ales. Ținem foarte tare la partea asta în care chiar donatorul pregătește cadoul. Se construiește o emoție grozavă, la ambele capete de tunel. Am avut ani în care un copil și-a dorit motocoasa de jucărie și donatorii au vorbit cu cei de la Bosch ca să facă rost de una. Alți ani în care copilul îți dorea „un cafei și-o mătură nouă pentru mama” (cafei adică o cafea, pe ardelenește spus), iar donatorul s-a ocupat ca mami să primească mai mult de atât. Și exemplele pot continua. Când faci tu cadoul, când îndeplinești tu dorințele, când cauți tu înnebunit prin oraș ce-și dorește copilul faci mai mult decât o donație. Pui inima acolo. Și se vede. Se vede din detalii, din micile surprize, din cum legi eticheta de panglica satinată, din cum pui o inimioară lângă numele copilului. Preferăm mereu așa, nu bani cu care să facem noi cadourile, deși ne ocupăm cu mare mare drag și în varianta doi, mai ales în cazul celor care sunt plecați din țară și pentru care ar fi tare complicat să ne trimită cadoul.

Revenind. Mi-a fost greu, foarte greu să accept varianta asta cu doar 50 de cadouri pe listă. Obiectiv, toate informațiile erau pe masă. Nu se putea fizic să organizăm altfel. Și totuși, inima nu procesează asta. Inima nu înțelege și inima se simte vinovată.

Eu, eu mă simt vinovată.

Mă simt vinovată că n-am putut anul ăsta mai mult. Că dezamăgesc sute de donatori care n-au avut aceeași șansă ca-n alți ani. Care nu mai îndeplinesc anul ăsta dorințe. Că nu ne vedem noi cu sute de copii - de care însă ne-am îngrijit să fie văzuți și auziți de alții, să nu rămână fără bucurie, chiar dacă nu o cărăm noi. Că anul ăsta port mai puțin urechile de elf (așa le spunem celor mici, care cred tare în Moș Crăciun ca să nu stricăm magia).

Vei zice poate că-s ipocrită sau că mă alint când zic că mă simt vinovată, dar din octombrie până acum oricât am vrut să (mă) înțeleg n-am reușit. Nu mă pot trata pe mine cu empatia pe care pot să le-o acord altora. De asta, pentru mine, decembrie 2023 va rămâne ștampilat pe suflet ca un decembrie întunecat. Forțat de împrejurări motivate, dar întunecat. Motivele sunt pentru mine zgomot de fundal. Ce se aude tare este ecoul lui „n-am putut mai mult”.

Am auzit la un moment dat o chestie cu care tot încerc să mă consolez. Că nu poți face bine dacă nu ești tu bine. Din păcate însă îmi însușesc cu greu asta - noi am făcut Art și când eram în doliu, și când rămâneam fără bani pentru noi ca să acoperim costurile de transport, și când aveam ture de muncă ca jurnalist la știri și scriam din microbuz după ce împărțeam cadouri, plângând că o fetiță de 5 ani, orfană, mi-a mângâiat capul și părul și mi-a spus că face asta pentru că ultima imagine cu mami a ei este o imagine desenată dur de cancer. Nu ca să bravăm sau să ne lăudăm cu asta. Ci pur și simplu pentru că am simțit că nu ne putem opri.

Acest nu ne putem opri n-a mai fost valabil chiar în măsură completă anul ăsta. Dar mă gândesc așa - ca să fac și mai mult în Art e nevoie să obțin odată diplomele astea - doctoratul și Dreptul. Să finalizez și să finalizăm studiile. Și mă gândesc cu speranță la 2024 când sper ca durerea asta pe care o simt acum să fie doar o amintire. Și să reinstituim departamentul planificare-producție, departamentul lui Moș Crăciun, așa cum a fost el din 2015 până acum.

Dacă ești donator în Art și citești asta te rog să mă crezi că mi-a fost tare greu să te anunț că anul ăsta este diferit. Și că fac tot ce-i omenește posibil ca asta să fie un caz singular, izolat. Un caz de 2023 și atât. Că mi-e dor să ne vedem și să ne spunem un putem sănătos. We will meet again!

Fotografie din Art, 2021.

Cu avariile pornite, dar cu inimă mare și-un „hai…curaj!” pe care mi-l spun în fiecare dimineață, am totuși încredere că va fi bine.

🗓️Oportunități & 📒Resurse

Cred foarte tare că tot ce vine după 20 decembrie este vremea lui împreună (și cu noi înșine, deși poate sună ciudat, și cu cei dragi). Deci luna aceasta nu las aici nici oportunități, nici resurse. Te îndemn să-ți faci timp pentru tine, pentru odihnă, pentru micile bucurii, pentru plâns dacă asta te ajută, pentru cei dragi ție. Pentru ce vrei tu. Măcar câteva ore sau câteva zile.

💭Inspirație

Editura RAO a decis să reediteze, după mulți mulți ani, cartea Scrisori de la Moș Crăciun de Tolkien. Este savuroasă. Eu am căutat cartea asta mulți ani prin anticariate, fără succes. Îi știam conținutul din clasicele PDF-uri și o voiam musai în bibliotecă. Iată că a reapărut. P.S.: Asta nu este o reclamă, ci o recomandare sinceră.

❤️MULȚUMESC

A fost pentru mine o reală aventură să scriu numerele acestea de cumtrebuie. Mi-am făcut tare greu curaj să deschid un newsletter. Îți mulțumesc pentru că ai decis să fii aici, să mă citești, să dai mai departe ce spun, ce oportunități, resurse sau inspirație las aici. Sunt recunoscătoare pentru asta, mai recunoscătoare decât aș putea vreodată să explic în cuvinte.

Îți doresc un decembrie bun!

Ne recitim la anul,

❤️, L.

P.S.: Dacă ai o firmă sau lucrezi în una care nu știe încă ce să facă cu % din impozitul pe profit care poate merge la ONG-uri aruncă un ochi aici. Poate-ți place ce facem și ne ajuți să facem mai mult. Să schimbăm țara la pas, împreună.