cumtrebuie 📝32
„Vrei să furi de la copii”.
„Vrei să furi de la copii”. Asta ne-au zis niște oameni acum mult timp când eram studenți, la începuturi cu proiectele comunitare și visam să ne putem cumpăra niște mașini pentru că ne era tare greu să găsim cu ce să ajungem pe vârfuri de deal, ulițe sau școli de care nu multă lume auzise. Am simțit replica ca un pumn în stomac și cu mintea de atunci n-am știut să articulăm, mai întâi pentru noi și mai apoi pentru lume, că sunt niște nevoi esențiale, că nu este sustenabil altfel și că nu vrem asta ca să ne îmbogățim, ci ca să putem crește binele, să creștem comunități în adevăratul sens al cuvântului. Așadar n-am mai visat la asta și am făcut lucrurile să se întâmple, dar din banii noștri sau pe zilele noastre de concediu, devenind în timp imposibil să faci mai mult, să depășești un nivel, să dezvolți la scara la care știm că suntem capabili să o facem. Am dat bursele noastre, apoi salariile noastre. Am făcut o rată ca să luăm 7.000 de euro din bancă pentru o mașină cam proastă, care s-a stricat constant de veche ce era. Așa cum a fost ea, ne-a dus pe zeci de mii de kilometri în o mulțime de campanii, deși nu era mașina Art. Altfel, mereu ne-au ajutat sute de oameni cu nevoile de bază din fiecare campanie, dar proiectele comunitare au multe componente, ca un puzzle. Pentru multe nu puteam cere bani oamenilor care și așa știm că se luptă din greu să poată să vină alături de noi, majoritatea fiind oameni simpli, fiecare cu problemele lor, dar eroi adevărați când vine vorba de purtat de grijă. Majoritatea străini nouă, dar care fac asta de zece ani.
Este un deceniu de când alături de Saul, Laura și o armată de oameni de bine construim lucruri în România. Proiecte caritabile, proiecte educaționale pe infrastructură brută (biblioteci, spații de zi), proiecte educaționale tip workshop, festival, artă și cultură. Saul a început treaba asta. Era 2014 și și-a licitat niște fotografii pentru o familie. Acolo ne-am și cunoscut mai bine. Din 2015 am început împreună, cu campanii caritabile. Rapid însă s-a înfiripat nevoia de a face un spațiu de zi pentru 12 copii și puști dintr-un sat din Satu Mare și ne-am apucat de treabă. Am făcut rost de toate materialele de construcții, Saul a lucrat cot la cot cu oamenii de acolo ca să construiască, am făcut rost și de mobilier, și de resurse, cărți, birotică. E locul de bine și liniște de care aveau nevoie, că la casele lor se urla sau se aruncau hainele pe foc. Anii au trecut și am continuat să facem toate proiectele cerând, așa cum ziceam, ajutor de la oameni, dar finanțând implicarea noastră, cheltuielile adiacente (benzină, închiriat mașini, mâncare, tot felul de lucruri de cumpărat) din portofelul nostru. Niciodată treaba în Art nu se termină cu o campanie. Rămânem în legătură cu copiii și comunitățile, avem tot felul de micro-intervenții, facem ateliere, mergem în școli.
Ardem ca lumânarea. Rar am avut un singur job. De regulă două sau chiar trei în tandem cu învățatul (că eu am făcut și a doua facultate) ca să ne putem întreține. Pe lângă ele, n-am renunțat însă niciodată să facem lucruri pentru comunitate. Am gândit proiecte de intervenție punctuală. Acolo unde am auzit că „ăștia nu citesc” am făcut o bibliotecă nou-nouță, cu locuri de stat și de joacă, iar copiii din comunitate au început să înțeleagă cum se traduce de fapt să visezi departe. Am continuat campaniile caritabile care implică așa de multă muncă, dar infinit mai mult suflet rupt. Ne revenim cu greu după tot ce aflăm. De exemplu, de anul trecut până azi n-a fost seară să nu mă gândesc la Ghiță de clasa I, care mi-a zis „eu n-am mamă”, pentru că mami a plecat la iubi în alt sat. Am imaginea lui în cap, cu puloverul lui vechi-vechi cu gâște pe el, bretonul făcut din foarfecă acasă, zâmbetul cu care mângâia moșul de la Kinder.
E multă muncă în schimbat lumea de la firul ierbii și cumva, cu mintea de acum, mi se pare ciudat că a trebuit să ne obosim infinit ca să putem face asta. Cum era ca cei din jurul nostru de atunci să fii spus cât de valoros este să începem să construim sustenabil, să găsim finanțări, să ne încurajeze să visăm așa? Nu era nevoie să ne dea bani, ci doar să nu ne ucidă avântul. Banii sunt convinsă că-i găseam noi.
Cică cine crede în zbor e stăpân peste zare. Dar noi n-am mai crezut, pentru că a intervenit rușinea. Mi-am însușit rapid prostia asta că n-am dreptul să vreau să gândesc despre proiectele mele ca la ceva sustenabil pe termen lung. Să trăiesc făcând bine. Să am un salariu. Să mă gândesc la lume și ce pot face eu pentru ea nu la 2 noaptea obosită deja de la job-uri, ci de dimineață până seara, firesc, real. Să am loc de odihnit inima. Să respir doar pentru făcut asta. Și pentru că nu am putut renunța la Art am făcut de toate. Dar câtă energie am pierdut în alte locuri și câtă energie bună aș fi putut duce în proiectele astea în schimb… Ce nu-ți spune nimeni când începi să lucrezi la proiecte comunitare este că vei știi mereu când ai început, dar nu vei renunța niciodată. Pur și simplu nu poți. Că-i știi pe nume, că vezi lucrurile prin alte lentile, că ai un soi de expertiză amestecată cu purtarea de grijă care chiar împinge lumea înainte. Cum era să renunțăm?
Mă uit în spate la cât s-au implicat pentru alții cei care ne-au tăiat repede macaroana când am vrut să creștem Art într-un ONG cu finanțări consistente și văd că ei n-au făcut lucruri pentru comunitate; nu-i condamn că n-au făcut asta, pentru că fiecare e bun în locușorul lui de lume, dar nu pot să înțeleg de ce au simțit nevoia la vremea aia să ne rupă nouă din aripi. Eu când văd copii care vor mai mult, pot mai mult și care au potențialul să aducă ceva grozav în lume am ca reacție naturală susținerea. Întreb ce au nevoie, aflu cum pot sprijini, sprijin. Nu știu, poate reacția asta vine din faptul că eu n-am fost parte din același tip de conversație, poate trebuia să trec pe drumurile alea ca să fac eu mai bine, altfel pentru alții. Dar simt că am pierdut ani în care Doamne câte aș fi făcut dacă n-aș fi primit pumnul ăla în stomac.
Și nu, nu-i nimeni dator să-mi facă mie viața ușoară, dar nu despre asta e vorba. Cred că o schimbare reală se va produce în comunitățile noastre când vom învăța să sprijinim oamenii, să-i vedem. Și pentru că așa sunt eu, optimistă nesăbuită, iar pentru că Saul e tot un suflet, nu renunțăm.
Încheiem 2025 cu un prim proiect pe 2026 deja aliniat la linia de start. O parte știți despre el, că i-ați devenit finanțatori când am cerut sprijin pe Instagram. Pe lângă el, mai avem încă cinci pe listă. Toate despre educație și investit în ea. Dacă lucrezi în companii, spune-le te rog despre noi - uneori nu le costă aproape nimic de facto să sprijine ONG-uri, ci doar să redirecționeze niște sume. Avem nevoie de sprijin financiar consistent pentru proiectele pe care le pregătim la nord-est, aici, într-un context în care euroscepticismul și discursurile extremiste câștigă teren tocmai din lipsa oportunităților reale. Vrem să investim în construcție, educație și acces la cultură. Sunt convinsă că oricine ne dă răgaz să afle despre cele cinci idei va vrea să fie parte măcar la una din ele. Așa că te rugăm să ne ajuți să ajungem la oamenii dispuși să asculte. Dacă ești jurnalist sau jurnalistă, ne ajută să scrii despre noi. Dacă ai vreo idee despre cum altfel putem obține finanțări, te rugăm dă-ne de veste.
În tot acest drum, am învățat că schimbarea nu vine niciodată ușor. Vine din nopți nedormite, din resurse întinse până la limită, din momente în care te întrebi dacă mai poți, din multă singurătate. Ceea ce am construit până acum există doar pentru că am crezut cu încăpățânare în oameni și în puterea lor de a schimba comunitatea. Ne-am gândit mereu la lume în ansamblu și mai puțin la noi și ne este imposibil să facem asta, deși suntem în urmă cu multe și ducem pe umeri niște goluri și suferințe greu de explicat; nu ne-au făcut însă individualiști, că avem alte lentile prin care ne uităm la viață. Dar dacă avem un adevăr clar după toți anii ăștia, e că nimeni nu poate duce o misiune singur. De aici încolo, avem nevoie de energia, finanțarea și sprijinul celor care simt că pot face parte din ceva mai mare decât ei.
Tot efortul ăsta fragil se poate transforma într-o mișcare puternică. Am mers înainte nu pentru că era ușor, ci pentru că înțelegem că, undeva, există oameni care au nevoie ca cineva să nu renunțe. Astăzi, privind spre ceea ce urmează, simt că miza este despre toți cei care recunosc în povestea asta o parte din propriile lor căutări: nevoia de sens, dorința de a lăsa o urmă bună, curajul de a construi chiar și atunci când nu există garanții. Ce las în urma mea? Iar când astfel de oameni se întâlnesc, se naște o forță care poate muta lucruri din loc. Acolo simt că începe, de fapt, viitorul.
Misiunea noastră rămâne aceeași: să creăm contexte autentice în care copiii și tinerii să învețe, să gândească critic și să-și descopere vocea. Credem că doar astfel putem forma oamenii buni și implicați de care societatea are nevoie și doar așa putem construi o alternativă sănătoasă la valurile de neîncredere și radicalizare care se ridică în regiune. Până una alta, chiar azi pornim în campania de Crăciun. Construim bucurie pe ulițe și e și asta un mod în care se schimbă lumea. Poți urmări călătoria de anul ăsta pe @artviitor - Facebook și Instagram.
Ediția de cumtrebuie din decembrie e fără listă de oportunități pentru că te încurajez, la fel ca în fiecare an, să-ți dai timp să respiri și să (te) gândești. Iar pentru asta, în loc de clasicele moodboards sau to do lists, las aici un exercițiu grozav de la Stanford. Se numește Odyssey Plan și e de făcut în doar 20 de minute. Să-mi scrii dacă ți-a plăcut!
Să fii bine, să ai sărbători cu pace și un an nou bun cu tine!
📒Resurse
S-a lansat Biblioteca CJI - un loc cu recomandări de cărți despre media, tehnologie și current affairs. Ca să ne fie mai ușor să pricepem pe ce lume trăim.
Cum ajung adolescenții să ceară sfaturi de la boți.
Cultura lui „pe înțelesul tuturor” - un articol Școala9 care explorează greul care ne formează.
Cum folosim inteligența artificială în școli.
💭Inspirație
Mi-a plăcut enorm poezia asta pentru copii, despre cum să-și aleagă prietenii. Cred că vine cu atâta claritate că prinde bine și adulților.
Îți mulțumesc citești cumtrebuie! Dacă nu te-ai abonat deja, te invit să lași mai jos adresa ta de e-mail și să apeși butonul de subscribe, ca să primești newsletterul direct în inbox, în fiecare lună. Dacă ești deja abonat și îți place ce fac, tot mai jos poți susține proiectul alegând și o variantă plătită, disponibilă de 2 luni deja. În felul ăsta contribui și ajuți ca newsletterul să rămână un spațiu viu, onest și accesibil tuturor, un loc unde poveștile, resursele și oportunitățile ajung gratuit la cei care au cea mai mare nevoie de ele: elevi, profesori copleșiți de griji, dar care vor să facă lucruri mari, oameni fără multe resurse, dar cu dorința autentică să (se) dezvolte. Și, desigur, orice share contează. Suntem deja peste 600 de oameni care cred că educația se face și cu grijă, și cu sens, și prin tot ce ducem în sufrageria interioară zilnic. ❤️
P.S.: Pentru abonamentul plătit, cumtrebuie vine cu +1 ediție pe lună (uneori poate chiar mai mult, că eu scriu când simt). Acolo povestesc lucruri mai personale din călătoria mea.
🎁Cadou
Dacă ai ajuns până aici află că poți face un cadou unui profesor sau unei profesoare care te inspiră sau care te-a ajutat în trecut să faci lucrurile altfel. Scrie-mi pe scurt cine este și de ce îl/o nominalizezi ca reply la acest mail (văd doar eu). Aleg o poveste și-i trimit din partea ta o sacoșă cu prof/profă cumtrebuie. Oamenii buni trebuie sărbătoriți.
Ne citim pe 8 ianuarie!
❤️,
L