cumtrebuie 📝28

„pătrățele pe suflet de la cât îmi pasă”.

Diminețile de vară sunt calde și au lumina aia moale. Cel puțin așa este la Universitatea de Vară Merito Bucovina, parte din Proiectul Merito, locul unde predatul rămâne la ușă, iar înăuntru profesorii învață, dar nu ca obligație din fișa postului. E o alegere personală, în cea mai liberă perioadă a anului lor. Și tocmai de aia are greutate: nimeni nu i-a trimis, nimeni nu i-a forțat. Sunt aici pentru că înțeleg că dacă ei nu cresc, nici elevii lor nu vor crește.

Anul acesta este al treilea an când am spațiu de joacă acolo, la invitația doamnei Daniela Ceredeev care mă știe de mică, pentru că mi-a fost profesoară. Mă onorează și mă responsabilizează de fiecare dată. Mă onorează, pentru că e o formă de recunoaștere care vine de la cineva care m-a văzut la începuturi, când încă nu știam clar cine voi fi și încotro voi merge. Mă responsabilizează, pentru că așteptările nu mai sunt doar ale mele (ori eu cu mine am o relație interesantă și copleșitoare, sau cum spune un mesaj de la Cugetări meticuloase pe care l-am proiectat și la sesiunea mea, „am făcut pătrățele pe suflet de la cât îmi pasă”).

Pentru că este parcă anul mai dificil ca niciodată, am vrut să vorbim despre fragilitate, în multele ei forme. De la fragilitatea necunoscutului pentru care îi pregătim pe copii (cu studii despre ce competențe ar fi bine să croim de la catedră), la fragilitatea profesiei.

Nu-mi plac ambalajele deghizate în citate motivaționale și deși sunt o optimistă prin definiție am vrut să le dau spațiu în care să se uite la fisurile adevărate din profesie: oboseala care se acumulează ani la rând, blazarea, lecțiile ratate, momentele în care te întrebi dacă mai contezi, conflictele cu părinții sau colegii, furia, demotivarea, sentimentul că te plafonezi, nedreptatea, pierderea prietenilor, burnout-ul. E bine să fie bine, dar nu-i bine să aruncăm mizeria sub preș, pentru că ne murdărim sufrageria (cea interioară, desigur); nu există semnul egal între gândirea pozitivă și negarea realității.

După ce au avut spațiu, am vrut să le arăt fizic cum toate astea nu trebuie ascunse și că pot fi onorate. Le-am povestit despre Kintsukuroi, arta japoneză prin care vasele sparte se repară cu aur. Pentru cei care nu știu, în Japonia când un vas se crapă nici nu-l ascunzi într-un dulap, nici nu-l arunci. Îl repari. Scopul nu este doar să fie folosit din nou. Vasul reparat devine mai valoros decât era înainte, iar fisurile devin parte din frumusețea lui. Unicitatea.

Așa că am făcut și noi asta împreună. Nu cu ceramică, ci cu hârtie ruptă în bucăți neregulate, în funcție de cum au vrut. Pe fiecare bucățică i-am rugat să scrie o fisură profesională și să rememoreze momentul ăla când ceva s-a rupt în cariera lor. Apoi le-am dat bandă aurie (ne-am jucat cu imaginația, că banda era de fapt scotch de hârtie) și i-am invitat să refacă „vasul”, lipind bucățile, iar la fiecare îmbinare să scrie lecția învățată sau resursa câștigată.

La începutul exercițiului m-a lovit în stomac o liniște pe care sincer nu o pot compara cu nimic. Oamenii stăteau aplecați asupra bucăților de hârtie căutând cuvintele. Vedeam pe chipul unora cum cântăreau dacă chiar să scrie ce le-a venit în minte. E greu să pui pe hârtie un eșec sau o dezamăgire. Să privești fisurile astea în ochi, să le spui pe nume, să faci cunoștință cu ele cum n-ai mai făcut-o până acum. Să le dai formă, chip poate, să faci recensământul și să bați în cuie un sertar unde să le depozitezi.

Când „vasele” au fost lipite pe peretele pe care l-am numit Muzeul rezilienței, imaginea era copleșitoare. Nu erau perfecte, nu erau simetrice, dar erau vii. Fiecare avea pe el urmele unui drum. Era un muzeu în toată regula, doar că exponatele erau fragmente de vieți profesionale. Nici n-am făcut poză, că n-am putut. Erau așa de personale și de diferite. Am simțit cum parcă ar fi fost nevoie de o zi întreagă să le descoasem, să le plângem, să facem mișto de ele, rând pe rând. Cine știe, va fi cândva ocazia.

De ce am simțit eu că e important un astfel de exercițiu? Pentru că trăim într-o epocă a super-schimbărilor. În prezentarea mea le-am spus direct: lumea nu mai are răbdare cu noi. 76% dintre firmele din România spun că stagnăm ca țară, că transformarea e blocată din cauza lipsei competențelor-cheie. Și unde se formează aceste competențe? În mare parte în școală.

Dar nu poți să-i înveți pe elevi curiozitatea, motivația, gândirea critică, filtrarea informației, adaptabilitatea sau reziliența dacă tu însuți ești la limită, dacă nu știi să-ți recuperezi echilibrul. Super-schimbările nu ne cer să fim de sticlă. Ne cer să fim ceramică reparată cu aur, mai puternică și mai valoroasă decât înainte.

Le-am spus că vocația nu e o resursă de care trebuie să ții cu dinții în forma ei inițială și că se poate repara de oricâte ori e nevoie. Dacă repari bine, devine mai valoroasă. Dar pentru asta trebuie să te oprești, să recunoști fisura și să decizi ce fel de „aur” pui acolo: un crâmpei de liniște, o lecție învățată, o nouă competență, o schimbare de perspectivă, o alianță cu alți profesori, o luptă purtată în numele binelui, o decizie de tăiat răul de la rădăcină.

La final, i-am privit admirat și am știut că nu pleacă de acolo doar cu amintirea unor hârtii rupte și apoi lipite. Pleacă cu o imagine clară: că nu e nevoie să fie perfecți, ci autentici și capabili să se refacă. Sper să revină la resursa asta când le-o fi greu.

Când m-am uitat ultima dată la peretele „Muzeului rezilienței”, am văzut de fapt o hartă a viitorului. Nu un viitor liniar, fără greșeli, ci unul în care oamenii care formează generații știu să își ducă mai departe vocația. „Cine crede în zbor e stăpân peste zare”. Și în vremurile care vin, credința asta va fi cel mai prețios „aur” din școală.

Este august și e luna în care ne dăm un moment de respiro. Din septembrie revin cu rubricile 🗓️oportunități, 📒resurse și 💭inspirație. Până atunci, niște vederi de la Universitatea de Vară Merito Bucovina, pentru care spun un mulțumesc către Irina de la Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și lui Cosmin de la Proiectul Merito.

Ne citim pe 11 septembrie. Iar dacă ai găsit greșeli prin textul ăsta, rabdă-mă te rog pentru că l-am scris între două avioane. Despre asta, altă dată.

❤️, L.