cumtrebuie 📝20
Inventar.
E finalul unui an foarte greu. Nu știu cum l-ai simțit tu, dar eu am dus maratoane de fight or flight și pe alocuri mi-am pierdut speranța. În sisteme, în oameni, în mine.
Eu n-am știut ce-i greul când am fost mică. Cu excepția câtorva episoade pe care le-am conștientizat doar fugind puțin prin labirintul unor cărți am avut o copilărie și-o adolescență cu multă pace. Apoi am muncit mult și efortul a adus și răsplată. Nu instant, nu fără dat mult din coate, dar a adus. M-am angajat în domeniul meu, am făcut zeci de proiecte în paralel, am construit pentru comunități mai mici sau mai mari, am șlefuit la viețile și aspirațiile studenților mei, am fost o vecină bună, o mamă ce poartă de grijă pentru copii care nu-s ai mei, am învățat continuu, am pierdut nopți cu cărțile pe genunchi stând chircită pe fotoliu doar-doar să cunosc mai multe, să pot duce și mai mult bine în lume. Niciodată n-a fost despre mine.
Acum ceva timp m-am mutat înapoi acasă la Suceava (lăsând totuși un colț de Cluj doar al nostru, în caz de orice) și-am înțeles mai bine treaba aia cu niciun profet nu-i iubit în satul lui. Am avut niște ani pe care nu-i pot descrie altfel decât horror și 2024 mi-a umplut paharul tristeții. Am învățat ce-i greul. M-a scos el la tablă, dar nu greul este problema, ci toate nedreptățile care s-au făcut zid în fața mea. Mi-a fost foarte greu să asist la spectacolul imposturii ridicată la grad de „stimată doamnă” sau „stimate domn” și să văd cum lucruri făcute real nu că pe jumătate, ci nici măcar la 10% din cum ar trebui să fie sunt catalogate ca excelente. N-am niciun cuvânt de spus din punct de vedere profesional în județul în care am crescut pentru că toate colțurile sunt ocupate de amatori deghizați în mari experți. Amatori cu pile însă. Mi-a fost greu emoțional, mi-a fost greu financiar și mi-a fost greu fizic. Dar poate cel mai greu a fost să mă văd pe mine degradându-mă din omul vesel, optimist, nimicnu-ipreagreu, viațaefrumoasă în unul la capătul puterilor de deznădăjduit.
Eu nu sunt așa, nu-mi place ce văd în oglindă și pentru prima dată de când sunt pe Pământ am simțit ura, ura viscerală față de toate întâlnirile (mai ales profesionale) pe care le-am avut și care m-au dezumanizat și m-au deprofesionalizat. Să nu dai mărgăritarele tale porcilor. Să nu le dai niciodată, căci nu-i vei scoate din mocirlă, ci te vor face și pe tine una cu noroiul cleios.
Este un desen făcut cu creionul apăsat pe foaie, dur, dar real. Cred că trebuie să ne permitem să vedem realitatea așa cum este ea, mai ales dintr-o datorie morală pe care o avem față de sine - să nu ne mințim. Adevărul ne eliberează.
Apoi am făcut cunoștință anul ăsta cu singurătatea și cu conștientizarea faptului că orice ar fi la masa vieții oamenii nu văd mai departe de propriul interes. Indiferent de cât ai fost tu acolo pentru ei, nu vor face neapărat același lucru pentru tine. Și nu este vorba de așteptări. Nu am făcut niciodată nimic cu gândul că mi se va întoarce (cum nu suport de altfel nici zicala aia care spune că faci copii ca să aibă cine să-ți dea o cană de apă la bătrânețe), ci probabil că-i vorba de un soi de raționament care spune că dacă tu te comporți natural într-un anumit fel ai senzația că la fel vor face și alții. Am dansat mult cu gândul ăsta până mi-am dat seama că-n final nu-i nimeni dator cu nimic. Fiecare face(m) cât ne spune inima noastră și felul în care suntem construiți ca oameni. Și nu-i nici rost de regrete, deși vă spun sincer că e foarte ușor să treci podul către o viață plină de frustrări când ești pus în fața acestor situații.
E finalul unui an foarte greu. Este în regulă să recunosc asta, la fel cum este în regulă să spun adevărului pe nume. Am senzația că am fost crescuți de societate să fugim mereu de asta pentru că nusecade, sau cevazicelumea, sau pentru că-i mai ușor să romantizăm puțin totul. Dar nu. Nu ajută asta. E finalul unui an foarte greu în care am făcut totul cu foarte multă bună credință, deschidere și speranță și în care, așa cum a zis Cătălina Uță pe scena OD, am trăit cu „uși închise în nas”, de toate felurile și în toate sensurile. Dacă mă uit corect la realitate am șansa să răzbesc.
Anul lui „pește prăjit” (că m-a inspirat părintele Crin să-i zic așa) vreau să-l închei însă cu un exercițiu de recunoștință pentru cei care mi-au fost stâlpi de care m-am sprijinit ca să nu cad cu totul în groapă. Ei există, în ciuda răului sistemic sau dezinteresului acut pe care l-am povestit mai sus. Și poate că i-am văzut mai bine anul ăsta tocmai pentru că a fost contrastul așa de mare.
Recunoștința mea soțului meu, Saul. Fără el aș fi bucăți. Cu asta am spus tot.
Recunoștința mea părinților mei. Ancoră la un telefon distanță.
Recunoștința mea fetelor mele. Prietenelor, puține, dar bune, cu care schimb mesaje în miez de noapte pe Instagram, cu care nu vorbesc cu lunile, dar când e de strigat prezența răspund mereu la apel. Care ajută, care pun umărul și uneori și banii, care ascultă, care au răbdare. Fetelor, femeilor pe care nu le cunosc chiar îndeaproape, dar care mi-au luminat zilele cu o vorbă bună, un mesaj trimis fără să mă aștept, un share, un cadou neașteptat. Vă știți și vă recunoașteți toate, sper. Hai, nu fiți modeste!
Recunoștința mea prietenilor de aproape și de departe care au pus umărul la toate nebuniile despre schimbat lumea care mi-au și ne-au trecut prin minte. De la condus sute de kilometri, cărat cutii, stat la cozi imense la curieri, gătit, împachetat cadouri, strâns bani pentru bunicii de la Solca și multe altele.
Recunoștința mea oamenilor-lumină care au făcut ca anul ăsta să fie mai ușor de îndurat.
Recunoștința mea lui Doru Toma. Dacă nu erau Leaders for Justice și Oamenii Dreptății să-mi amintească că pot, că știu, că merit și că niciun drum nu-i făcut doar din sensuri unice nu știu cum treceam de anul ăsta.
Recunoștința mea doamnei inspector Daniela Ceredeev. Să simți că cineva are încredere în tine este foarte valoros. Cu fiecare workshop pe care mă lasă să-l ghidez după inima mea mă mai ajută să cred că poate nu-i totul în van.
Recunoștința mea donatorilor ArtViitor. Oameni și companii care au hotărât că cred în misiunea noastră și în felul în care facem noi lucrurile și ne-au sprijinit. „Viața e pe zile, țara e pe oameni!”.
Recunoștința mea Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Mi-am dat seama că locurile care te formează sunt responsabile de fapt de felul în care vezi tu lumea. Și sunt recunoscătoare profesorilor din aceste două instituții pentru felul în care m-au construit.
Recunoștința mea părintelui Dan Ceredeev. A plecat dintre noi anul acesta, dar din unii dintre noi nu va pleca de fapt niciodată. Omul este ce lasă în urma lui, iar mie mi-a lăsat o vorbă, acum doi ani, de care trag să o aduc mereu la suprafață când bătălia pare pierdută.
Recunoștința mea organizațiilor care m-au apreciat pentru ce fac, locale și naționale. Dincolo de cele menționate mai sus, anul acesta am simțit grijă și apreciere pentru know-how-ul meu de la multe alte organizații care m-au invitat ca speaker sau ca trainer în mijlocul lor.
Recunoștința mea ție. Ziceam că este fascinant cum mi-a devenit casă de idei și de inima p-afară acest newsletter și vă mulțumesc (la plural de data asta) că niciodată nu intrați cu bocancii aici. Și că ați dat mereu de veste despre ce scriu și pun cap la cap. Suntem aproape 600 și nici nu visam vreodată la asta.
Mulțumesc. Mulțumesc mult!
E finalul unui an. Poate că uneori merită să facem bilanțul oamenilor, nu doar al lucrurilor bifate sau nebifate. Pentru mine toate reușitele mele la nivel personal și profesional de anul acesta pălesc în fața a ceea ce-am simțit și-am îndurat.
Și dacă pot să mai fiu o bucățică de om azi este doar datorită oamenilor care mi-au fost ferestre.
Astăzi fără oportunități sau resurse. Doar cu invitația să găsești puțin răgaz să stai cu tine și să te (re)găsești, indiferent de ce înseamnă asta la nivel personal. Pe tine sau pe tribul tău.
Ne citim în 2025!
Până atunci, am un cadou, de pus sub brad, la secțiunea inspirație. Câteva quotes din panoul meu de Pinterest unde mă străduiesc să nu urc cantitativ și să meditez bine când aleg să prind ceva în piuneza virtuală.
❤️,
L.