cum trebuie 📝
De ce încă un newsletter.
Cărămizi întregi, nu bucăți improvizate.
M-am gândit mult până să apăs butonul care m-a adus în punctul ăsta în care scriu prima postare de newsletter. Zic prima postare și nu primul newsletter pentru că azi mă rezum doar la „de ce” și „cum”. Primul newsletter oficial cumtrebuie va fi livrat pe 13 aprilie. Am vrut o zi de joi poate și pentru că îmi răsună des în minte 🎵piesa lui Chirilă. S-a nimerit să fie 13, dar eu nu cred în superstiții.
Sunt parte dintr-un program de leadership pentru juriști. Se numește Leaders for Justice și este singurul program din România care abordează lucrurile #altfel. La activitățile de la modulul din martie mi-a venit în minte treaba asta cu cărămizile întregi.
La ce mă refer. Sectoarele esențiale din societatea românească par ridicate din bucăți. Fisurile se văd de la o poștă și cred că golul care doare cel mai tare este educația. Acolo s-au pus bucăți de cărămizi, mici, mari, drepte, strâmbe. Nu mă înțelegeți greșit - există și multe bucăți întregi. Ele însă, în timp ce-și fac excelent treaba, sunt sufocate de banii puțini, pile și relații, incompetență și autosuficiență. Rămân de multe ori singure într-o luptă care se duce pe multe paliere.
Mă preocupă mult acest subiect și starea învățământului din România. Mă documentez aproape zilnic și după vreo trei-patru luni în care am cochetat cu ideea m-am decis să lansez cumtrebuie.
Ce va fi cumtrebuie?
Acum câteva săptămâni am fost invitată la Școala Altfel, la o clasă de a V-a. Am ținut un atelier în care am combinat învățarea și acumularea de cunoștințe noi cu dezvoltarea de competențe soft, dar și coeziune în clasă - mai au niște ani de petrecut împreună în băncile acelea și mi s-a părut important să se lege așa lucrurile. La final le-am cerut feedback pe sticky notes colorate și am primit, între altele, asta:
M-au urmărit rândurile astea.
Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu profesor. Mama și tata m-au bătut la cap să fac modulul pedagogic și l-am făcut mai mult forțată decât cu inima acolo. Dar, în timp, a început să mă prindă ideea asta: avem nevoie, ca nație, să construim comunități cum trebuie. Și cum altfel și în care alt loc dacă nu în școli (grădinițe, primare, gimnaziale, licee, universități)?
Nu mă consider astăzi un profesor bun, dar am descoperit o latură a mea care se apropie de dezideratul acesta - am flerul ăla cu care văd lucrurile din altă bucățică de lume, îmi plac copiii și tinerii și identific ușor ce se poate face ca ei să devină mai buni. C-oi fi strateg, c-oi fi mentor, nu știu și nici nu-mi caut singură etichete. Eu vreau să ajut să facem lucrurile cum trebuie.
Nu știu cum am ajuns aici - ideea de a mentora m-a căutat pe mine, nu eu pe ea. Îmi amintesc cu ce nod în gât m-am dus la primul seminar în fața studenților, în februarie 2020 fix înainte de starea de urgență. Le-am cerut să-mi spună așteptările lor și după multe doze de energie bună și zâmbete a ajuns Ilinca la rând: „nu am nicio așteptare, pentru că toate cele avute anterior m-au condus doar la dezamăgiri legate de facultate”. Am înghețat. Ce sistem eșuat dacă o puștoaică de anul I, când teoretic simți motivația cum curge prin vene, a ajuns la concluzia asta.
M-am chinuit să le arăt că-mi pasă. Nu le-am fost cel mai bun prieten, că nu asta era miza. Le-am corectat lucrările și dosarele de practică onest și cât a dat, a dat. Le-am explicat mereu ce nu a fost bine. Nu cred în notele mari date cu nemiluita, dar nici în sancționarea prin note sau în examenele care caută să le arate ce nu știu. Cred în echilibru și cred că școala are rolul să-i construiască oameni buni. Iar asta înseamnă să se vadă corect în oglindă și să crească de la materie la materie, de la semestru la semestru.
Jurnalism 22 (promoția din care face parte și Ilinca) m-a ales decan de suflet. Mă tot repet și zic că este cel mai frumos premiu pe care l-am primit vreodată. Nu o să-i pot răsplăti pentru treaba asta. Chiar și cu toate notele alea (mai) mici la Practică unde de obicei umblă vorba prin târg că nu se poate mai puțin de 10, chiar și cu nu-urile repetate la mail-urile „dacă a trecut termenul limită mai pot preda tema?”. Cel mai mult mă bucur că au simțit că sunt acolo pentru ei. Că au văzut că-mi pasă.
Ce voiam să zic cu toate astea.
📝cumtrebuie va fi un newsletter axat pe educație și pe cum putem cu toții (profesori, părinți, studenți, elevi) să ne suflecăm mânecile pentru o școală mai bună.
Când am aflat că voi preda am făcut ce știu mai bine: am început să mă documentez. Am vrut să înțeleg ce înseamnă să fii profesor și cum pot eu să-i ajut. Am descoperit o lume nouă, infinită dacă vreți ca resurse. Iar acum cred că este timpul să împărtășesc.
cumtrebuie va conține recomandări de resurse utile pentru predare și învățare, articole cu sens pe acest subiect, cercetări pe domeniile pedagogie și didactică, oportunități, dar și interviuri cu profi și profe care fac lucrurile outside the box. Ca să învățăm unii de la alții. Ca să construim rețele.
De ce se numește cumtrebuie?
E o treabă din cum am crescut eu. Dacă vreți un fel de mantră care mi-a rămas în minte și pe care, căutându-mă, am regăsit-o ca motivație sau ca explicație pentru lucrurile pe care le-am făcut (sau pe care nu le-am făcut).
Mama îmi spunea adesea „pune lucrurile cum trebuie”, „stai cum trebuie când faci temele”, „citește cum trebuie cerința” și așa mai departe. În timp am dezvoltat un fel de barometru: noi facem lucrurile cum trebuie.
L-am aplicat în toate deciziile personale sau profesionale. Încăpățânată ca un catâr m-am ținut și cu dinții de acest cum trebuie.
Am refuzat compromisuri, am refuzat să-mi îndoi coloana, am pierdut niște oameni pe drum. Alteori am pus prea multă presiune pe mine.
Nu știu nici astăzi să zic dacă am procedat mereu bine. Încă citesc ca să găsesc răspunsuri, dar știu că dacă facem lucrurile sănătoși la cap și la suflet avem șansa să răzbim.
Dacă cărămizile întregi devin tot mai multe, putem scăpa de bucăți, rând pe rând.
Nu vreau să mă înțelegeți greșit: sunt o mare susținătoare a ideii că nimic nu trebuie în viață. cumtrebuie nu va vorbi despre obligații, liste de must do-uri, adevăruri absolute sau mai știu eu ce; înțeleg acest cumtrebuie în sensul lucrului bine făcut, în sensul responsabilității pe care actorii din educație o au, în sensul sensului dacă vreți.
Când
cumtrebuie va fi livrat o dată pe lună, tot a doua zi de joi.
Primul va ajunge în inbox-urile voastre joi, 13 aprilie. Abia aștept!
Cine sunt eu
Am 26 de ani și mi-am găsit curajul undeva pe la 24. În clasa a XII-a am avut două mari variante de viitor pe tablă: Jurnalismul sau Dreptul. Am dat la Jurnalism. Am fost pasionată de reportaj și interviuri, dar am ajuns să lucrez într-o redacție de știri. După trei ani acolo Dreptul a ajuns iar scos la tablă: era iarnă și Guvernul s-a decis să dea OUG13. Din camera groaznic de mică de cămin, cu o felie de pizza veche de două zile pe care o molfăiam dând obsesiv refresh pe Monitorul Oficial ca să mă documentez mi-am dat seama: poate mai am de parcurs în drum. Aveam o licență și aproape un masterat în Jurnalism&Management Media și am decis să dau și la Drept pentru că oricum am căutat mereu dreptatea. Pe lângă asta sunt momentan și doctorandă în Științe ale Comunicării, și ONG-istă pe social&educație. Implementez proiecte pe educație media și urmează și unele pe educație juridică. Sunt fiică și soție. Vreau trei copii. Momentan am doi motani grozav de frumoși. Îmi place să caut sensul în tot ce fac și vreau să ajut ca lumea asta să fie mai bună.
❤️, L.